Dacă ți-a plăcut asta, uită-te la asta: ghid de anime pe genuri

Ai terminat un serial care ți-a plăcut mult și ești acum în punctul cel mai prost: cauți „anime bune” și primești aceleași douăzeci de titluri pe care le știe toată lumea, fără nicio explicație de ce ar fi pentru tine. Lista nu ajută niciodată. Motivul ajută.

Ce urmează e o hartă de forma „dacă ți-a plăcut X, încearcă Y, pentru că…”. Partea de după „pentru că” e singura care contează: dacă motivul nu se potrivește cu ce ți-a plăcut ție la X, sari peste recomandare. Dacă n-ai văzut încă nimic, începe cu ghidul de primă vizionare.

„Shonen” nu e un gen, e adresa unei reviste

Confuzia asta produce jumătate din certurile de pe internet. Shonen, shojo, seinen și josei nu descriu conținutul, ci publicul revistei în care a fost serializată manga: băieți adolescenți, fete adolescente, bărbați adulți, femei adulte. E o categorie de distribuție, ca raftul din librărie, nu o promisiune despre ce vei vedea pe ecran.

De asta Attack on Titan e shonen, fiindcă a apărut în Bessatsu Shonen Magazine, deși e mai dur decât multe seinen. Și de asta Kaguya-sama: Love is War, care arată ca o comedie de liceu, e seinen: a apărut într-o revistă pentru bărbați adulți. Iar Fullmetal Alchemist, cu tot cu genocid și dictatură militară, a fost publicat într-o revistă lunară pentru adolescenți.

Practic: eticheta îți spune cui i-a fost vândut produsul, nu cât de greu e. Când cineva zice „nu mă uit la shonen”, de fapt zice că nu-i plac serialele lungi de acțiune cu antrenamente și strigat. E o preferință reală, doar prost numită, și tot din cauza ei eticheta de public nu funcționează ca filtru de vârstă.

Dacă ți-au plăcut Demon Slayer sau Jujutsu Kaisen

Amândouă sunt battle shonen moderne, cu producție grea: Demon Slayer la ufotable din 2019, Jujutsu Kaisen la MAPPA din 2020. Dar oamenii rămân la ele din motive diferite, și de acolo pleacă recomandarea.

Dacă ai rămas pentru animație. Chainsaw Man (MAPPA, 2022) filmează ca un film de acțiune, cu cameră instabilă și montaj brutal, și e mult mai murdar la nivel de ton.

Dacă ai rămas pentru sistemul de puteri. Hunter x Hunter (Madhouse, 2011) e recomandarea evidentă și e meritată: regulile sunt fixate devreme și respectate, iar luptele se câștigă prin informație, nu prin voință. Are 148 de episoade și se oprește fără final, pentru că manga e în pauză de ani de zile. Merită oricum.

Dacă ai rămas pentru personaje. Mob Psycho 100 (Bones, 2016) e singurul shonen despre un băiat cu putere absolută care e convins că puterea nu îl face interesant, iar animația lui e cea mai liberă din categorie.

Dacă Attack on Titan te-a lăsat cu poftă de ceva mai greu

Aici intri în seinen adevărat, unde ritmul e mai lent și nimeni nu-ți explică pe cine să susții.

Vinland Saga (Wit Studio, 2019, apoi MAPPA din 2023) e cel mai apropiat pas. Începe cu vikingi și răzbunare și devine, în sezonul doi, un serial aproape fără lupte despre un om care încearcă să nu mai omoare. Sezonul doi îi pierde pe cei veniți pentru acțiune, intenționat.

Monster (Madhouse, 2004) n-are nimic fantastic: un neurochirurg japonez în Germania salvează un copil care se dovedește a fi altceva. Șaptezeci și patru de episoade cu ritm de roman polițist european. Dacă îți plac thrillerele scrise, ăsta e.

86 Eighty-Six (A-1 Pictures, 2021) e cel mai direct înrudit tematic: război, propagandă și oameni declarați oficial neoameni. Made in Abyss (Kinema Citrus, 2017) arată ca un serial pentru copii și nu e deloc, iar diferența dintre desen și conținut e cea mai mare din tot mediul.

Dacă ți-a plăcut Spy x Family: comedie caldă și categoria care convertește adulți

Spy x Family funcționează pentru că e o comedie de familie cu mize joase, în care nimeni nu moare și toată lumea se preface. În continuarea directă: Kaguya-sama: Love is War (A-1 Pictures, 2019), pentru ritmul de sitcom, și Barakamon (Kinema Citrus, 2014), în care un caligraf orășean e trimis pe o insulă și e civilizat de copiii de acolo.

De aici se ajunge natural la slice of life și, mai departe, la iyashikei, cuvântul japonez pentru „care vindecă”. E categoria de serii fără conflict, fără antagonist și aproape fără intrigă, făcute ca să te calmeze. Sună a nimic și convertește cei mai mulți oameni care erau convinși că anime nu e pentru ei.

Laid-Back Camp (C-Station, 2018) e despre niște fete care merg la camping iarna și gătesc. Non Non Biyori (Silver Link, 2013) e despre patru copii într-un sat unde nu se întâmplă nimic. Mushishi (Artland, 2005) e varianta serioasă: episoade independente, folclor, un om care umblă din sat în sat. Iar March Comes in Like a Lion (Shaft, 2016) e slice of life care nu e deloc odihnitor: șah japonez, depresie și o familie care adoptă pe cineva încet.

Dacă ai văzut doar filmele Ghibli

Cea mai frecventă situație la adulți. Ai văzut Călătoria lui Chihiro, poate Prințesa Mononoke, și de acolo nu mai știi încotro.

Cel mai apropiat pas în afara studioului e Wolf Children (Studio Chizu, 2012), regizat de Mamoru Hosoda: o mamă singură crește doi copii jumătate lup, și e mai mult film despre părinți decât despre fantastic.

În seriale, Natsume’s Book of Friends (Brain’s Base, 2008) e cel mai Ghibli lucru care nu e Ghibli: un băiat care vede spirite și le rezolvă poveștile, câte una pe episod.

Separat stau filmele lui Makoto Shinkai, cu Your Name (2016), Weathering with You (2019) și Suzume (2022), toate la CoMix Wave Films. Funcționează la public nou din motive concrete: durează două ore și se termină, sunt plasate în Japonia contemporană, nu cer niciun context de gen, iar fundalurile sunt lucrate până la nivel de fotografie. Cine nu vrea să intre într-un serial intră aici. 5 Centimeters per Second (2007) e tot al lui, mai scurt și mult mai trist, fără final consolator.

Două etichete care alungă oameni: isekai și sport

Isekai înseamnă „altă lume”: un personaj obișnuit moare sau e transportat într-o lume de tip joc video. Genul e disprețuit pe bună dreptate, pentru că e alimentat de romane publicate întâi gratuit online, iar producătorii adaptează ce are deja cititori. Rezultatul e un val anual de povești identice, cu un protagonist care primește puteri fără să facă nimic.

Excepțiile există din motive clare. Re:Zero (White Fox, 2016) inversează premisa: protagonistul e slab, moare constant și retrăiește totul, iar consecința psihologică e subiectul. Konosuba (Studio Deen, 2016) e o parodie scrisă de cineva care cunoaște genul în detaliu. Ascendance of a Bookworm (Ajia-do, 2019) n-are practic luptă: e despre o bibliotecară care încearcă să fabrice hârtie într-o lume medievală.

Sportul e refuzat pe nedrept. Serialele astea nu sunt despre sport, sunt despre repetiție și despre oameni care nu ajung unde voiau. Ping Pong the Animation (Tatsunoko, 2014, regia Masaaki Yuasa) are unsprezece episoade, un desen pe care mulți îl consideră urât și e cea mai bună poveste despre talent și limite din tot mediul. Chihayafuru (Madhouse, 2011) e despre karuta, un joc cu cărți de poezie, deci sportul e oricum de nerecunoscut. Run with the Wind (Production I.G, 2018) e despre studenți obligați să alerge un maraton de ștafetă și e serialul de sport pentru adulți care nu aleargă.

Tensiune, în douăsprezece episoade

Dacă nu ai timp, categoria de o singură serie scurtă e cea mai sigură investiție: un sezon, un final, o săptămână.

Odd Taxi (P.I.C.S. și OLM, 2021) are treisprezece episoade, animale antropomorfe și e de fapt un roman polițist construit aproape numai din dialog. Terror in Resonance (MAPPA, 2014) are unsprezece episoade despre doi adolescenți care pun bombe în Tokio. Erased (A-1 Pictures, 2016) are douăsprezece și amestecă o crimă din copilărie cu buclă temporală.

Pentru psihologic pe format lung rămân Death Note (Madhouse, 2006), Psycho-Pass (Production I.G, 2012) și filmul Perfect Blue (Madhouse, 1997), regizat de Satoshi Kon, care a influențat regizori de film live-action mai mult decât aproape orice altă animație japoneză.

Nu genul te-a ținut acolo, altceva te-a ținut

După trei sau patru serii poți să nu mai ai nevoie de liste. Întrebarea corectă nu e „ce gen îmi place”, ci ce anume te-a împiedicat să închizi:

• Ritmul. Dacă te-au ținut episoadele scurte și dese, seriile lente te vor pierde indiferent de temă.
• Personajele. Dacă ai rămas pentru relații între oameni, acțiunea e doar decor și poți sări liniștit la drame.
• Lumea. Dacă ai citit despre regulile universului între episoade, cauți de fapt worldbuilding, iar aici merg și fantasy, și science fiction.
• Desenul. Dacă te uiți la cum se mișcă lucrurile, urmărește studiourile și regizorii, nu titlurile. Un nume de regizor prezice mai bine decât un gen.

Și nu te grăbi să termini seriile lungi ca să „ajungi din urmă” pe cineva. Nimeni nu ține scorul. Când ai deja un personaj preferat pe care nu-l știe nimeni din jur, urmează de obicei restul comunității, de la convenții până la primul costum de cosplay.