Ștergarul și textilele din casa românească: ce erau și la ce foloseau

Într-o casă tradițională din Moldova, camera bună — cea în care nu se dormea și nu se gătea — era acoperită cu textile pe trei pereți. Nu pentru că ar fi arătat bine.

Erau izolație, erau zestre, erau semn de stare materială și erau, la propriu, averea mobilă a familiei. O femeie își ducea în căruță, la măritiș, munca de zece ani.

Fiecare piesă avea un nume, un loc și o funcție. Amestecul lor, cum se vede azi prin restaurante tematice, n-ar fi avut niciun sens.

Ștergarul, piesa cea mai încărcată

Cea mai importantă țesătură mică din casa românească. O fâșie de pânză, de obicei 40-60 cm lățime și 1,5-3 metri lungime, cu decor la capete.

Numele diferă pe zone: ștergar, prosop, peșchir, năframă, mesală.

Unde se punea și pentru ce:

• La icoană. Cel mai frumos ștergar din casă se punea deasupra și pe laturile icoanei. Nu se folosea la nimic altceva.
• La oglindă și la ferestre, în camera bună.
• La nuntă. Nașii, socrii și nuntașii importanți primeau ștergare. Se legau la brâu sau se puneau pe umăr.
• La botez. Se dăruia moașei și nașilor.
• La pomeni. Se dă și azi, peste vas sau legat de lumânare.
• La casă nouă, împreună cu pâinea și sarea.

Practic, ștergarul marca fiecare trecere importantă din viața unui om. Nu era un obiect de uz zilnic; pentru șters se folosea altceva, mai aspru și fără decor.

Ce se punea pe pat și pe pereți

Lăicerul — țesătură lungă și îngustă, cu dungi, pusă pe laviță, pe pat sau pe perete, în lungul patului. Cea mai frecventă piesă din casă.

Macatul sau cuvertura — piesa mare de pe pat, mai groasă, adesea din lână.

Scoarța — covorul de perete, cea mai valoroasă piesă textilă a casei. Țesută în lână, cu motive complexe, uneori figurative. Scoarțele din Oltenia, Basarabia și Bucovina sunt cele mai cunoscute.

Ștergarul de perete, pe rând, deasupra lăicerelor, în camera bună.

Aranjarea nu era liberă. În camera bună, textilele erau așezate pe registre: scoarțele sus, lăicerele la mijloc, lada de zestre dedesubt.

Cine le făcea și cât dura

Femeile, în casă, iarna. Nu era o îndeletnicire ocazională, era muncă planificată pe ani.

Lanțul complet: cânepa sau inul se semănau, se recoltau, se topeau în apă, se meliţau, se pieptănau, se torceau, se țeseau. Lâna se tundea, se spăla, se scărmăna, se torcea, se vopsea. Abia apoi începea țesutul.

O scoarță mare cerea luni de lucru la război. Un ștergar, câteva zile. O zestre completă se strângea din copilărie până la măritiș.

De aici vine și greutatea socială a obiectelor: erau, la propriu, timpul unei vieți, pus în ladă.

Zestrea și lada

Lada de zestre era piesa de mobilier cea mai importantă a unei fete. Se făcea sau se cumpăra din timp, se pictura sau se sculpta, și se umplea an de an.

Ce conținea, în mare: cămăși pentru toate ocaziile, ștergare pentru dăruit la nuntă, lăicere, macate, fețe de pernă, uneori o scoarță.

Numărul de piese se număra și se comenta. În unele zone, lada se ducea la casa mirelui într-o procesiune, iar conținutul se arăta public.

Ștergarele erau partea cea mai vizibilă a socotelii: se dăruiau la nuntă, în fața tuturor, iar câte și cât de frumoase erau spunea totul.

Motivele și ce însemnau

Decorul textilelor de casă e, în majoritate, geometric, din același motiv ca la ie: se țese pe fire, iar firele fac unghiuri drepte.

Motive frecvente: rombul, pomul vieții, coarnele berbecului, crucea, steaua, linia frântă. Pe scoarțe apar și motive figurative — păsări, cai, oameni stilizați, mai ales în Oltenia și Basarabia.

Culorile veneau din vopsele naturale: roșu din roibă, galben din coajă de ceapă sau de măr, albastru din drobușor, negru din coajă de arin cu piatră acră.

Din 1860 încolo, vopselele chimice au schimbat paleta radical. Textilele foarte colorate, cu roz și verde intens, sunt aproape întotdeauna de după această dată.

Ce a mai rămas

Țesutul în casă a dispărut aproape complet în a doua jumătate a secolului XX. Războaiele de țesut au ieșit din case în două generații.

Ce s-a păstrat, în schimb:

Ștergarul la pomeni. E, probabil, cel mai rezistent obicei legat de textile din România. Se dă și azi, în toată țara.

Ștergarul la icoană, în casele mai vechi și la țară.

Pâinea, sarea și ștergarul la casă nouă și la nuntă.

Scoarțele, ca obiect de colecție. Din 2016, tehnica scoarței românești e înscrisă în lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial, împreună cu Republica Moldova.

Ce s-a pierdut cel mai mult: legătura dintre piesă și locul ei. Un lăicer atârnat ca tablou nu mai spune ce spunea pe laviță.

Întrebări frecvente

Ce este un ștergar?

O fâșie de pânză țesută, cu decor la capete, folosită la icoană, la ferestre și, mai ales, ca dar la nuntă, botez, casă nouă și pomeni. Nu era un obiect de uz zilnic.

De ce se dă prosop de pomană?

E continuarea directă a obiceiului ștergarului, care marca fiecare trecere importantă din viața unui om. E cel mai bine păstrat obicei textil din România.

Ce diferență e între lăicer, macat și scoarță?

Lăicerul e o țesătură lungă și îngustă, cu dungi, pentru laviță sau perete. Macatul e piesa mare de pe pat. Scoarța e covorul de perete, cea mai valoroasă și mai elaborată dintre ele.

Cine țesea textilele din casă?

Femeile, iarna, la războiul din casă. O zestre completă se strângea din copilărie până la măritiș, iar o scoarță mare cerea luni de lucru.

Cum îmi dau seama dacă o piesă e veche?

După culori, în primul rând. Vopselele naturale dau tonuri potolite; roz-ul și verdele intens apar după 1860, odată cu vopselele chimice.

Într-o ladă

Din tot ce a produs gospodăria țărănească, textilele sunt singurele care s-au păstrat în cantitate mare. Nu pentru că ar fi fost cele mai rezistente, ci pentru că nimeni n-a avut inima să le arunce.