Motivele tradiționale românești de pe ie: cum se citesc

Aproape toată lumea a văzut o ie. Mai puțini știu că fiecare bucată din ea are un nume, o poziție fixă și un rost, și că până acum o sută de ani o femeie se uita la mâneca alteia și își dădea seama din ce zonă vine.

Motivele de pe cusăturile populare românești nu sunt decor pus la întâmplare. Sunt un sistem de forme care se repetă, se combină și se așază după reguli. Partea complicată e că s-a transmis prin mână și prin ochi, nu prin scris, iar când etnografii au început să-l noteze, în secolul al XIX-lea, o parte din înțelesuri se pierduseră deja.

De aici și prudența din textul de mai jos. Formele se pot descrie exact. Semnificațiile lor sunt, în multe cazuri, subiect de dezbatere între etnografi, iar cine îți spune cu certitudine ce înseamnă un romb anume îți vinde o poveste mai rotundă decât adevărul.

Ia nu e o bluză, e o construcție cu reguli

Ia se croiește din bucăți drepte de pânză, cu mâneca prinsă de trup la unghi drept, fără tăietură pe umăr. Din croiul ăsta rezultă și locurile unde stă cusătura: ornamentul urmează structura hainei.

Pe mânecă, de sus în jos, sunt trei zone cu nume proprii:

• Altița — panoul dreptunghiular de pe umăr, cea mai densă și mai lucrată parte a iei. Când cineva laudă o ie, de obicei se uită la altiță.
• Încrețul — banda îngustă de sub altiță, aproape întotdeauna în alte culori decât restul, adesea deschise: gălbui, bej, verzui. Are și rol tehnic, adună pânza mânecii sub umăr.
• Râurile — șirurile care coboară pe mânecă de sub încreț, drepte, oblice sau în zigzag.

Aceeași logică se repetă pe piept, la gât și la poale, cu cusături mai înguste. Diferența dintre o ie de sărbătoare și una de purtat zilnic se vede imediat: cea de lucru e aproape goală.

De ce aproape toate motivele sunt colțuroase

Explicația e tehnică, nu mistică. Cusătura tradițională se face numărând firele pânzei: acul intră și iese la un număr fix de fire. Într-un sistem ca ăsta nu poți face un cerc. Poți face romburi, triunghiuri, trepte, cârlige, linii frânte.

Curba apare abia la cusăturile lucrate liber pe suprafață, în general mai târzii. Geometria nu e deci un stil ales din motive simbolice, e o consecință a pânzei țesute în casă.

Familia geometrică: romburi, zigzaguri, cârlige

E cea mai veche și cea mai răspândită familie. Rombul apare peste tot, singur sau înșirat, plin sau conturat. Linia frântă și zigzagul se folosesc ca râuri și ca chenare. Spirala, acolo unde apare, e o spirală în trepte, din colțuri. Perechea de cârlige întoarse e cunoscută în multe zone drept coarnele berbecului.

Despre înțelesuri: interpretarea cea mai răspândită leagă rombul de pământ și de rodire, iar linia în valuri de apă. Sunt lecturi plauzibile, repetate în multe lucrări, dar nu sunt un fapt stabilit. În anchetele de teren, femeile întrebate dădeau de regulă numele motivului, nu o explicație.

Motivele vegetale: frunza, floarea, pomul vieții

Sunt un strat mai nou decât geometricele și se recunosc ușor: frunza stilizată, uneori doar un triunghi cu nervura marcată, floarea în opt colțuri, ghirlanda care urcă pe mânecă.

Pomul vieții e cel mai discutat dintre ele: o tulpină verticală, cu ramuri simetrice de o parte și de alta, uneori cu păsări pe ele. Nu e exclusiv românesc, se regăsește din Balcani până în Asia. Se spune, în lectura cea mai des repetată, că ar reprezenta legătura dintre pământ și cer. Sigur e doar că i s-a dat mereu un loc central.

Păsări, animale și semnele cerului

Păsările apar frecvent, aproape întotdeauna stilizate până la un contur în colțuri: cocoșul, porumbelul, perechi față în față. Animalele patrupede sunt rare pe ie și apar mai des pe scoarțe și ștergare, unde spațiul e mai mare.

Semnele cerului sunt ușor de identificat: soarele ca rozetă cu opt colțuri, steaua, secera lunii. Și aici, măsură — o rozetă în opt colțuri e numită soare în multe locuri, dar în altele are cu totul alt nume.

Aceleași principii se aplică și azi: motivul urmează structura piesei, iar densitatea firului decide dacă desenul se citește de la distanță.

Culorile firelor și ce se putea obține

Înainte de coloranții chimici, paleta era limitată de ce se găsea. Roșul se obținea în multe zone din roibă, galbenul și maroul din coji de ceapă și de nuc, negrul din coajă de arin sau din nămol cu fier. Firul era de bumbac, lână subțire, borangic sau in, după zonă și după cât își permitea familia.

Roșul și negrul domină piesele vechi. După ce coloranții de anilină au ajuns în sate, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, paleta s-a lărgit brusc — unul dintre criteriile după care se estimează aproximativ vechimea unei piese. Firul metalic și mărgelele apar mai ales în zonele prospere și aproape de oraș; nu sunt semn de autenticitate mai mică, sunt semn de bani.

Diferențe regionale, spuse cu măsură

Variația reală e de la sat la sat, nu de la provincie la provincie. „Ia din Moldova” e o simplificare care ascunde zeci de tipuri. Cu asta în minte, câteva tendințe largi:

• Oltenia — cusătură deasă, ornament bogat pe altiță; în unele zone, tonuri închise cu fir auriu.
• Muntenia — în zona Muscel-Argeș, firul metalic pe pânză fină e caracteristic.
• Moldova și Bucovina — altițe foarte dense, negru folosit masiv, mărgele și paiete prinse în cusătură.
• Transilvania — cea mai mare varietate; pe alocuri cusătură în două culori pe pânză albă, în alte zone ornament complet diferit ca structură.
• Banat — fir metalic și mărgele frecvente, cu influențe dinspre comunitățile vecine.

Dacă vrei să treci de generalități, muzeele etnografice sunt singura cale serioasă: o oră în fața vitrinelor cu piese datate spune mai mult decât zece articole.

Ce se putea citi despre femeia care o purta

Prudență și aici: regulile erau locale, nu formau un cod național. Ce se repetă în mai multe zone:

• Fetele tinere purtau piese mai colorate și mai încărcate, femeile în vârstă cusături mai sobre.
• Semnul cel mai clar al femeii măritate nu era ia, ci acoperirea capului: marama, ștergarul, conciul. Fata mergea cu capul descoperit.
• În doliu, culoarea dispărea: piese aproape fără ornament sau cu cusătură în alb ori negru.
• Piesa cea mai bine lucrată era ținută pentru sărbători, nuntă și biserică, și se transmitea în familie.

Cum a ajuns ia simbol național

Nu s-a întâmplat în sat, ci în oraș. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, elitele au început să poarte ia ca semn de apartenență, iar reginele României au purtat-o public, ceea ce i-a dat vizibilitate în afara țării. Henri Matisse a pictat în 1940 „La Blouse Roumaine”.

Ziua Universală a Iei se sărbătorește pe 24 iunie, aceeași zi cu Sânzienele. A pornit în 2013 dintr-o comunitate online și s-a extins repede, în țară și în diaspora. E o sărbătoare recentă construită în jurul unui obiect vechi — util de știut, ca să nu confunzi tradiția cu inițiativa care o promovează.

Ie cusută de mână sau imprimeu

Diferența se vede, dacă știi unde să te uiți. La o piesă cusută manual, spatele materialului arată cusătura, cu fire trase și noduri. Motivele au relief, se simt cu degetul. Se repetă, dar nu identic: mâna variază, iar variația e semnătura. Cusătura se oprește exact unde se termină zona ei — altiță, încreț, râuri.

La un imprimeu, o fotografie de broderie e tipărită pe material. E plat, se repetă perfect identic, iar modelul trece adesea peste tighel, fiindcă nu are legătură cu structura hainei.

Un lucru merită spus corect: broderia la mașină rămâne broderie, cu fir real și relief real. Nu e ie cusută de mână și nu trebuie vândută ca așa ceva, dar e altă meserie, nu o imitație. Problema e imprimeul vândut drept ie. Femeia care coase o altiță pune în ea săptămâni de lucru; când un imprimeu de patruzeci de lei stă pe raft cu numele „ie”, meșteșugul se stinge dintr-un motiv strict economic.

Dacă vrei o piesă autentică, întreabă cine a cusut-o, din ce zonă e modelul și cât a durat. Un meșteșugar răspunde la toate trei fără ezitare.

Noi brodăm manual, în atelierul din Suceava, cu fir, nu cu cerneală — motiv suficient ca diferența asta să ne intereseze.